Adrian Tudor a vorbit pentru republicanul.ro despre perioada în care a fost coleg cu Ianis Zicu, cum a trecut de la fotbal la baschet, cariera începută la 13 ani în Divizia B, încercările grele la care l-a supus viața și de ce vrea să se stabilească în străinătate.

Adi, săptămâna trecută ai împlinit 26 de ani. Lumea parcă te ştie, însă, de o viaţă, în baschetul românesc. La câţi ani ai debutat în primul eşalon?
Eu sunt din Constanţa, am început baschetul acolo, dar în prima ligă am debutat cu echipa din Braşov, CSU Romradiatoare, atunci când aveam 16 ani şi câteva luni, nu mai ştiu exact.
Cum ai ajuns la baschet?
Ca să mă las de fotbal! Am făcut trei ani la Iosif Bukossy, am fost coleg cu Zicu. Nu eram cel mai bun, dar mă descurcam. Eram mijlocaş stânga, ca şi el acum, fugeam foarte bine, jucam foarte mult în curtea şcolii. Noi doi am fost şi colegi de liceu, el - chiar de clasă cu soţia mea. Ne ştim bine, dar nu pot spune că ţinem legătura. Ne mai vedem prin Constanţa, dar nu sunt un fan nici al Timişoarei, nici al lui.
Şi, brusc, ai trecut la baschet?
Păi, am jucat în curtea şcolii şi mi-a plăcut. După vreo săptămână, s-a făcut selecţie pentru şcoala generală. După trei luni, am vrut să mă las, că făceam joc de glezne şi săritura în lungime, şi tot felul de sărituri, pe care le mâncasem pe pâine, la fotbal. Şi nu prea mi-a plăcut, voiam mingea, să joc. M-am apucat, practic, pe la 10 ani, dar m-am mai lăsat o dată, pentru vreo juma’ de an, pentru că eram prea mulţi copii, vreo 80, şi nu mi-a plăcut, până s-a făcut selecţia. Am avut un meci cu şcoala, contra celor de la CSŞ şi ştiu că i-am bătut foarte rău. Nu jucam pe un post anume, ci pe tot terenul. Încă nu eram stabiliţi pe posturi. Apoi, opt copii de la şcoala mea au fost aleşi pentru Şcoala Sportivă. Atunci am câştigat campionatul naţional pe şcoli, în primul an nu ne-au băgat în campionatul de juniori, dar au făcut-o în următorul. Iar timp de şase ani am tot jucat finala, pierzând de fiecare dată în faţa Clujului.
Cum ai ales Braşovul?
Păi, la 13 ani, am început să joc în Divizia B, cu Constanţa...
Stai un pic. Cum adică, la 13 ani deja jucai în Divizia B?
Da, pentru că antrenorul de la echipa mare era şi cel de de la juniori. Iar Constanţa tocmai retrogradase din primul eşalon şi, atunci, s-a făcut un schimb de generaţii. Aşa că, ne-au dat şansa şi nouă, celor mai mici, să jucăm. În fiecare sezon ajungeam la turneul final, dar n-am promovat niciodată. N-am putut, pentru că nu aveam bani. Unul dintre aceste turnee finale s-a jucat la Braşov. Noi, cu Constanţa, am venit pe locul al treilea, Braşovul a promovat, iar oamenii de acolo m-au plăcut şi mi-au făcut o ofertă. De fapt au venit la mine acasă, mi-au pus contractul pe masă. Bine, eu nu aveam 18 ani şi nu puteam să semnez, dar am avut o discuţie cu tutorele, care era mătuşa mea, şi am ajuns la concluzia că este mai bine să mergem la Braşov, să încercăm.
A fost prima ofertă pe care ai avut-o?
Cu un an înainte m-a dorit Dinamo, dar n-am vrut să plec. Pe de o parte, eram prea mic, iar pe de altă parte, ştiam că erau acolo trei jucători consacrati pe postul meu, Fometescu, Voinescu şi „Miţă” Paul, şi că nu voi prinde să joc. La Braşov era altceva. Acolo am evoluat, în paralel, şi în Divizia A, şi la juniori. Am avut un an foarte bun, deşi la început mi-a fost foarte greu, pentru că nu ştiam pe nimeni. Treptat, m-am împrietenit cu băieţii, mai ales că eram cu toţii foarte tineri, iar lucrurile au mers bine. Tot în anul acela m-au convocat pentru prima dată şi la „naţionala mare”. Bine, n-am apucat să joc, nici n-am intrat în lot, pentru că încă era vechea gardă şi mi-ar fi fost foarte greu să mă impun. Dar pentru mine a fost o onoare ca, la 16 ani şi ceva, să ajung la echipa naţională de seniori.
După doar un an la Braşov ai trecut la Asesoft.
Aşa cum am spus, a fost un sezon foarte bun pentru mine. Am ieşit al treilea coşgheter al campionatului şi am avut oferte de la toate primele patru clasate: Dinamo, Rompetrol, Piteşti şi Asesoft. Am pus în balanţă, nu ştiam ce să fac. Am auzit că sunt probleme la Rompetrol, aşa că varianta asta a căzut. Apoi ştiam că la Dinamo sunt necazuri cu banii şi, până la urmă, m-am înţeles cu Alex Iacobescu, mai ales că mă şi ştiam bine cu el, fusesem adversari în Divizia B. Am semnat, era un contract bun pentru mine, dar nu ştiam ce mă aşteaptă.

Început anevoios la Ploieşti

Ce te-a surprins aici?
Păi la ce echipă mi-au pus ei, iniţial, pe foaie, eram convins că, orice ar fi, voi juca 10-15 minute măcar pe meci. S-a dovedit însă că primii doi ani au fost un fiasco total pentru mine. Stăteam mai mult pe bancă, de multe ori nici nu făceam antrenamente cu echipa mare.
Te-a bătut gândul să pleci?
Sigur! Vroiam să plec, pentru că ştiam că pot să joc. Dar, trebuie să recunosc că, fiind meciurile grele, era nevoie de oamenii experimentaţi. Iar eu, pe bună dreptate, nu prea aveam loc atunci. Toată lumea mi-a zis: „Aşteaptă, ai răbdare, şi o să vezi că o să fie bine”. Însă, eu îmi pierdusem şi răbdarea, şi încrederea în mine... Regretam că n-am plecat în altă ţară.
Chiar, ai avut oferte să pleci la Colegiu, în State?
Am avut de mai multe ori. Părinţii mei au murit, însă, când eu aveam 13 ani. Eram singur, n-aveam bani, şi mi-a fost frică să fac pasul acesta. Dar nu regret că n-am făcut-o, chiar dacă, dacă m-aş întoarce în timp, probabil că aş pleca, sau măcar aş încerca să văd ce se întâmplă.
Până la urmă, după doi ani de stat, ţi s-a dat şansa să joci...
Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat. Ajunsesem în finală, conducătorii noştri nu s-au comportat bine - nici nu mai ţin minte, parcă Ocokoljic era atunci – şi, atunci, m-a băgat şi pe mine pe teren. Am jucat bine, după care, în următorul an, mi s-au dat destul de puţine şanse, dar atât cât am evoluat am făcut-o bine. Am intrat, apoi, în ultimul an pe care îl mai aveam de contract, mi s-a propus prelungirea cu încă două sezoane şi am ales să rămân, pentru că mi s-a promis că o să joc. Şi am făcut o alegere bună. Am câştigat campionatul, cupa, totul a fost bine. Au fost momente dificile, dar am reuşit să trec peste ele şi mi s-a dat credit. Alex (n.r. - Alexandru Iacobescu) şi Sebi (n.r. - Sebastian Ghiţă) au avut încredere în mine tot timpul, ca şi Mladen (n.r. - Mladen Jojic), de ce să nu recunosc?, chiar dacă îl înjuram eu pe vremea aia şi nu-l suportam...
Îl percepeai altfel decât acum?
A.T.: Nu-i înţelegeam filozofia. Nu mi se dădeau deloc şanse. Să intru să joc doar un minut mi se părea absurd şi chiar cred că aşa era, pentru un jucător despre care toată lumea spunea că promite. Dar apoi a început să mă bage şi să joc din ce în ce mai mult. Mi-am intrat în ritm şi am reuşit să dovedesc că pot juca la Asesoft.
Până la urmă, tot ai plecat.
Stătusem cinci ani la Asesoft şi am făcut-o pentru că simţeam nevoia unei schimbări. Cei de la Otopeni aveau o strategie interesantă, cu un lot de jucători foarte bun, şi am ales să mă duc să văd dacă, într-adevăr, pot să joc şi la alte echipe, nu numai la Ploieşti. Per total a fost un an bun, în afară de ce s-a întâmplat la sfârşit, dar asta n-are nicio legătură... Am terminat sezonul regulat pe a VI-a poziţie, am ajuns în semifinale, cu Timişoara, unde am pierdut cu 3-2. Am jucat şi finala Cupei României, ceea ce pentru CS Otopeni era ceva extraordinar.
După numai un an te-ai întors la Ploieşti...
Oferte am avut destule, de la Cluj, Târgu Mureş, Piteşti, Târgu Jiu... Nu ştiam ce să fac, dar am ales, până la urmă, să mă întorc, pentru că aici mă cunoştea toată lumea. Plus de asta, ştiam ce echipă va fi, ştiam jucătorii, şi era ceva senzaţional. Formaţia din sezonul trecut a fost una foarte bună, atât valoric, cât şi numeric, pentru că eram 11 baschetbalişti şi putea juca oricare dintre noi.

„Veteran” la 26 de ani

Ştii câte trofee ai în palmares?
Nici nu ştiu exact, cred că am cinci sau şase titluri câştigate, cupe la fel... Nu mă mai încântă atât de mult să le ţin statistica şi nu o spun cu răutate sau cu lipsă de modestie. Probabil că dacă aş juca acum la Cluj şi aş câştiga titlul ar fi altceva. Nu pentru mine neapărat, cât mai ales pentru ei, cred că s-ar bucura foarte mult. La noi, în schimb, să câştigăm campionatul a devenit mai mult o rutină.
Chiar, după atâtea titluri, ce vă mobilizează să rămâneţi în frunte?
Mobilizarea vine de la sine. Noi intrăm pe teren să câştigăm orice meci, mai ales că toate echipele, fie ele bune sau mai puţin bune, vin cu gândul să ne bată.
Cum ai simţit valoarea campionatului, de la an la an? Ţi s-a părut că a crescut?
Toată lumea spune că da. Eu spun doar că, de la sezon la sezon, echipa Ploieştiului a fost mai bună.
Totuşi, în vară nu mai eraţi văzuţi drept principalii favoriţi.
Asta pentru că Alex a spus, atunci, că obiectivul este o clasare pe locurile 1-4 şi a făcut o echipă atât de tânără, încât, în afară de Burlacu şi de Levi Szijarto, toţi ceilalţi au sub 26 de ani. Chiar şi eu mă simt ca un veteran... Iar atunci, lumea nu mai credea, probabil, că putem să ne mai batem pentru titlu.
Vă gândeaţi că o să vă meargă atât de bine, într-un timp aşa de scurt?
Credinţa şi dorinţa am avut-o tot timpul. Sincer, mi-a fost teamă de programul din începutul campionatului, pentru că în primele patru-cinci etape am avut meciuri foarte dificile. Dacă ratam startul sezonului şi avem vreo trei-patru înfrângeri, atunci totul se cam rupea. Am început bine, după aceea, însă, am pierdut ca blegii la Craiova şi am intrat într-o pasă destul de proastă. Am avut, ca orice echipă, o lună în care am fost jos, după care ne-am revenit, am câştigat meciurile grele şi am pierdut doar la Mediaş, acolo unde s-a impus echipa care a avut mai mult noroc.
De ce spun rivalii că Asesoft e o echipă ajutată de arbitri?
Eu, ca jucător, simt cu totul altfel lucrurile. Sunt pur şi simplu spectator la toate deciziile pe care le iau împotriva noastră. E o chestie, o presiune, îi văd tot timpul foarte speriaţi atunci când vin să arbitreze Asesoftul. Suntem vânaţi de multe ori, dar fără să se vrea lucrul acesta. Pur şi simplu dintr-o mentalitate absurdă, ca să dovedească faptul că nu trag cu noi..
Vorbeai mai devreme despre startul sezonului. În toamnă aţi avut, totuşi, un eşec, ratarea din cupele europene...
Calificarea s-a jucat la ucrainieni, acolo unde am avut meciul în mână. Am condus mai tot timpul, dar pe final am făcut nişte greşeli şi am pierdut la şapte puncte. Atunci nu eram în formă maximă, nici nu ştiam foarte bine adversarul, iar meciul de la ei nu ne-a zis mare lucru, chiar ne gândeam că o să-i eliminăm uşor. Acasă a fost, însă, altceva. Am câştigat doar la cinci puncte şi asta a fost... Am pierdut calificarea. Nu cred că reuşeam mare lucru în grupe, dar în mod cert nu ne făceam de râs. Dacă a putut Steaua, noi cu siguranţă am fi dovedit mai mult! Acesta a fost singurul meu regret de anul acesta, că nu am intrat în grupele Eurochallenge Cup. 

Vede Clujul pe doi

Mediaşul, Clujul, Steaua... Care ar fi principala rivală?
Pentru mine, întotdeauna, Clujul va fi pe locul doi, ca valoare. Au început să adopte cam aceeaşi tactică pe care o avem şi noi. Au aceiaşi jucători de bază, cu mici implanturi forţate de evoluţia mai slabă a unuia sau altuia. Mediaşul încă nu are constanţă, spre deosebire de Cluj. Eu aşa zic, că anul acesta vom juca finala cu Clujul. Şi mai simt că echipa care va termina sezonul regulat pe locul cinci, Mediaş, Steaua sau Târgu Mureş, va ajunge în semifinale. 
În Cupa României veţi întâlni Steaua Turabo. Îţi convine sau preferai un alt adversar?
Chiar nu m-a interesat. Când ne-a zis „Dado” că am picat cu Steaua, nu am simţit nimic. E adevărat, la Târgu Mureş e foarte greu să joci împotriva gazdelor, din cauza presiunii din tribune. Dar i-am bătut foarte uşor la ei, în campionat, în aceleaşi condiţii, ba mai erau printre spectatori şi diverse personalitaţi de etnie maghiară, precum Ladislau Boloni sau Laszlo Borbely. Târgu Mureşul nu are o echipă de speriat. Legat de Cupa României, avem şi o revanşă de luat. Anul trecut am trăit cea mai mare dezamăgire a mea din baschet, faptul că am pierdut în semifinale cu Mediaşul!

Burlacu şi Levi, în echipa ideală

Care ar fi meciul de referinţă al carierei tale?
Majoritatea meciurilor bune le-am avut în play-off. N-am excelat în sezonul regulat. După părerea mea, jucătorii cu caracter trebuie să scoată ce e mai bun din ei când e mai greu. În campionatul trecut, în sezonul regulat jucam 15-20 de minute, Kevin (n.r. – Burleson) o făcea mai mult decât mine. Dar când a venit play-off-ul, el a picat, pentru că este altă presiune. „Dado” şi Alex mă ştiau mai bine, comunic mai uşor cu colegii, mă înţeleg mai bine, ştiu mai bine jucătorii... În sezonul regulat, e altceva. Joci cu Braşovul, vine un copil de 13 ani, îţi aruncă peste mână de cinci ori şi ţi se zice: uite, mă, nu te-ai apărat, eşti prost! Da, dar eu o să joc finala, iar tu o să te duci la retrogradare! E greu să joci bine tot, de la început până la final. Uitaţi cum s-a întâmplat cu Krstanovic, în sezonul trecut: a jucat bine şi când s-a ajuns la semifinale şi finală...
Zi-ne un „5” ideal al campionatului!
Păi, conducător ar fi Meda (n.r. - Medvedj), poziţia patru - Burlacu. Pe poziţia cinci, nu ştiu ce să zic. Nu i-aş pune nici pe Stănescu, nici pe Căruţaşu. Cred că pe Tomic, care este foarte eficient. Pe poziţia doi ar fi Levi categoric, că joacă apărare şi a început să dea şi coşuri. Pe poziţia trei este foarte greu, pentru că sunt foarte mulţi. Aş putea să-i pun pe Dykes, pe Mitchell de la Mediaş, pe Forte. Stai să mă gândesc. L-aş pune pe Popovic, de la Otopeni, că are şi pătrundere, şi stop-şut, şi recuperare...
Ca antrenor?
Nu pot zice altul decât „Dado”, pentru că mi-e antrenor şi îl cunosc de atât de mult timp. Cu el am lucrat. Dar, în acelaşi timp, îmi place foarte mult de Dragan Petricevic, cu nucleul pe care l-a făcut la Timişoara şi schemele pe care le are. Mie îmi plac foarte mult.
Chiar, se întâmplă ca un jucător să propună o schemă?
Nu, pentru că nu este treaba lui. Bine, eu aş impune nişte scheme, că mi-ar cam trebui, dar, v-am zis, nu e treaba mea.
Ce adversar ţi-a pus cele mai mari probleme?
Ah, clar, O’Darien Basset, anul trecut, care era la Craiova. Era prea rapid pentru secolul ăsta. Bine, n-avea el aruncare şi altele, dar era prea rapid. Am înţeles că a fost cât p-aci să intre în lotul SUA, pentru olimpiadă, la nu ştiu ce sărituri (n.r. - săritura în lungime, are record de 7,89 m). Şi, din nou, Medvedj. Pot zice şi de Howell că e un bun pasator, scorer. Nu la fel de Cooley, care e pasator excelent, dar nu se apără ca Medvedj, de exemplu.
Zi-ne trei jucători care, în toţi anii aceştia de la Ploieşti, te-au impresionat, ai avut ce învăţa de la ei!
Sunt prea mulţi. Virgil Căruţaşu în primul rând, care este cel mai bun jucător defensiv pe care l-a avut şi-l va avea vreodată România. Şi un om extraordinar, aşa calm nu am văzut la nimeni. Apoi, Kuzmanovik şi Toni Alexe. Aşa, pot să zic şi de Burlacu, un jucător matur, care acum ajută mult echipa. Sunt mulţi. Şi Nikola Ilic, Rashard (n.r.- Griffith), cu experienţa lui! Ce să mai zic de Darius (n.r. – Hargrove), care pe atac era incredibil de bun? Kevin Burleson mi-a plăcut iar foarte mult, pe post de conducător de joc.
Chiar am vrut să te întrebăm, dintre conducători, care a fost cel mai bun?
Kevin, clar. Apărare foarte bună, explozie pe atac, săritură, om de caracter.
Dar cea mai bună echipă a Asesoftului în care ai jucat?
În 2003, 2004, 2005... (râde) Nu, a fost cea cu Kuzmanovik, Toni Alexe, Bulatovic, ca performanţe avute de fiecare şi CV. Dar pe mine un an m-a marcat foarte mult, când am jucat cu o echipă foarte tânără, ca să zic aşa. Erau Bojan Obradovic, care a venit ulterior, Căruţaşu, Elliot, Hargrove, eu, „Miţă” Paul, Levi, Saddam (n.r. - Sorin Hartman) şi, spre sfârşit, a plecat Darius şi a venit Avlijas. Aceea e echipa care pe mine m-a marcat, pentru că am avut 35 de victorii din 35 şi am pierdut primul meci în semifinală şi unul în finală. 
Pentru că nu te aşteptai să vă meargă aşa bine...
Păi, vă zic eu. În primul an, am avut buget - dau un exemplu - 700.000 de euro. În anul următor, doar vreo 250.000 să zic, deci cam o treime. Eu dau un exemplu, ca raport. Şi am avut mai multe victorii. Cum e şi anul acesta. Acum trebuie să pun înfrângerile de la Craiova şi cu CSM, de acasă. Dar, dacă e să o iau logic, că practic am pierdut, dar teoretic nu trebuia să pierdem. Dar cel de la Mediaş trebuie să-l pun, că aşa a fost să fie... Pe concentrare medie, aveam o înfrângere.
Cum e „Dado” Arnautovic faţă de Mladen Jojic?
Nu pot să fac comparaţia asta. Mladen avea dorinţa de victorie poate mai mare ca a lui „Dado”, adică arăta asta. Dar nu era la fel de comuncativ ca „Dado”. Dar şi „Dado” are dorinţă să demonstreze şi vrea să câştige, iar până acum i-a reuşit. El comunică mai mult cu echipa şi e mai aproape de noi, în toate situaţiile. Când e meci pierdut, el e cel muştruluit. Mladen îmi dădea impresia că, la o discuţie între şefi, dădea vina şi pe noi. Pe „Dado” nu-l văd aşa. Cam asta ar fi diferenţa. La antrenamente, nu sunt foarte mari diferenţele. „Dado” pune mai mult preţ pe tactică şi comunicare, iar Mladen se baza pe apărare.
Are cum să piardă Asesoft titlul în sezonul acesta?
Da, orice e posibil, pentru că totul e relativ în baschet. Putem să ne accidentăm la un meci sau să intrăm într-o pasă proastă. Mai ales în play-off, când trebuie să fim foarte atenţi. Va fi greu, pentru că sunt multe meciuri la intervale scurte de timp şi totul va depinde de noi, ca jucători.

„Meciurile” cu viaţa, cele mai grele

De ce nu eşti în graţiile tribunei?
Sunt arogant, probabil. De fapt, cred că par, pentru că nu sunt, ba chiar sunt băiat bun. N-am inamici printre prieteni, ca să zic aşa! Deci nu ştiu de ce. Mi-aş dori ca aceia care mă apostrofează - şi e clar că nu mă cunosc deloc - să vină şi să-mi spună în faţă, să avem o discuţie despre baschet, viaţă sau orice temă vor ei. Pentru că eu am avut de toate în viaţă. Şi bune, şi rele, mi-au murit şi părinţii, am trecut prin de toate şi am ajuns unde am ajuns. Nu dau prea mare importanţă la ce spun alţii, dar tare mi-aş dori ca unul să vină şi să-mi explice de baschet sau despre orice. Pentru că eu când intru în teren nu-mi doresc să dau două pase greşite sau ca echipa mea să piardă. Nimeni nu vede când eu dau pase sau când fac apărare bună. Mulţi văd doar coşul şi atât. Eu îmi văd de treabă, sunt apreciat la nivel managerial şi asta contează cel mai mult.
S-a comentat mult pe seama faptului că te-ai recăsătorit şi ai preluat numele soţiei...
Mda, nu prea am ce să spun. Pur şi simplu am simţit că e cazul. Am avut o problemă, în ghilimele. Soţia mea e singură la părinţi şi am acceptat să iau numele ei. Nu am nicio problemă cu treaba asta. Ştiu mulţi prieteni care şi l-au schimbat. Puteam să iau şi numele meu, şi al ei, dar nu am vrut. Sora mea e plecată în Qatar şi are alt nume, eu n-am pe nimeni, aşa că nu mă interesează. A fost dorinţa ei şi am acceptat. Nu e un sacrificiu, nu e un compromis, e pur şi simplu un fapt normal.
Vrei să ne vorbeşti despre povestea cu părinţii?
Nu e o problemă, că au trecut atâţia ani. Mama a avut ciroză la ficat, a dat în pancreatită, timp de cinci ani de zile a fost sub tratament, prin spitale, a avut operaţii, a fost destul de greu. A făcut o infecţie şi a murit, iar după şase luni, aproape un an, tata n-a mai rezistat şi s-a spânzurat. A fost în 1999-2000. Şi de atunci am fost doar cu sora mea, care e mai mare decât mine.
Unde te vezi peste cinci ani?
Toată lumea mă întreabă şi eu zic la Miami! Dacă e să vorbesc de baschet, sincer, nu ştiu ce va fi. De multe ori m-am gândit că aş putea să mă las, să fac altceva. 
Ţi-a dispărut motivaţia?
Nu neapărat. Dacă e să pui în balanţă, orice ai face, tot familia o pui pe primul loc. Şi atunci, nu ştii ce-ţi va oferi viitorul. Noi vrem să ne stabilim afară. Să joc eu afară şi să ne stabilim acolo. Este o dorinţă a noastră, ca familie. Acum, că se va îndeplini sau nu, să vedem. Am avut oferte, dar am refuzat pentru că e copilul prea mic, îi promisesem şi lui Alex că-l voi ajuta sezonul acesta... A fost ceva din Ungaria, acum doi ani, de exemplu, dar am refuzat. Eu aş putea să joc în Austria foarte liniştit, în Suedia... Îmi văd lungul nasului şi ştiu că nu o să pot să joc în Italia sau Germania.Poate doar dacă prind un contract bun, printr-un agent, şi o să mă placă antrenorul. Pentru că nu mi-e frică să joc, nu e o problemă. Numai că nu te ia nimeni, ca român. Greu s-a integrat şi Burlacu, care are şi un CV, e şi pivot, e mult mai uşor pentru el, decât pentru mine.
Ca baschetbalist, ai vreun model?
N-am. Nu sunt cu NBA, nu mă uit, nu m-am uitat acum. Poate când eram mic mă mai trezeam şi eu pe la trei dimineaţa, că era febra aceea... Îi vedeai, dar dacă mi-ar zice ăla micul al meu, pe la opt ani, că se trezeşte să-l vadă pe Kobe Bryant, i-aş spune: culcă-te, tată, că ăla nu e baschet. E ceva cu totul diferit.
Despe echipa naţională ce ne spui?
Ce să vă zic? Că nu sunt la echipa naţională! Sunt alţii mai buni acolo. De perspectivă, mai tineri, mai tineri cu un an probabil, mai buni, antrenori buni...
Nu mai e un obiectiv pentru tine?
Păi, nici n-a fost. Eu spun sincer. De fiecare dată am ajutat cât am putut. Am avut câteva probleme şi nu m-a ajutat nimeni. Şi când mă duceam, eram înjurat. Nu e un obiectiv cât timp nu e ceva profesionist. Se face o reunire o dată la un an, nici nu te cunoşti cu cel cu care stai în cameră. Se zice că la echipa naţională te duci cu mândrie. Păi, te duci, dar nu vreau să povestesc că, atunci când am plecat de la „naţională”, mi-au cerut echipamentul de antrenament. Plus că nu mi-au decontat niciodată nimic. Nu mai zic de altele. Dau o pereche de ghete şi o diurnă de 7 milioane de lei pe o lună de zile. Înţeleg că nu sunt performanţe, dar uitaţi cazul Helcioiu, care s-a accidentat la lot... Cine îmi ţine familia, dacă mă accidentez?
De la vară, te mai vedem la Ploieşti?
Păi, o să mai vin, nu e problemă, că am prieteni. Serios, nu ştiu ce va fi. Nu mi s-a propus nimic. Vedem obiective, buget... Sigur vor vrea aceleaşi lucruri, o echipă bună, campionat, Cupa României. Să sperăm însă că le va fi bine cu mine sau fără mine. Aici, baschetul nu o să dispară niciodată, atât timp cât vor fi Sebi şi Alex!