Stiri Liga Natională de Baschet Masculin

INTERVIU. Artis Ate: „Privesc înfrângerile ca pe niște lecții care mă ajută să mă dezvolt”

INTERVIU. Artis Ate: „Privesc înfrângerile ca pe niște lecții care mă ajută să mă dezvolt”

Sezonul 2019-2020 a început de aproximativ cinci săptămâni și, până acum, cea mai în formă echipă pare să fie U-BT Cluj-Napoca. Trupa coordonată de Dusko Vujosevic are opt victorii din tot atâtea meciuri, fiind neînvinsă în jocurile oficiale.

Chiar dacă majoritatea fanilor i-au remarcat pe Darko Planinic, Patrick Richard, Kerron Johnson sau Donatas Tarolis, U-Banca Transilvania are în lot un jucător foarte important, tocmai prin faptul că impactul lui nu este întotdeauna observabil pe foaia statistică. Este vorba de Artis Ate, un leton în vârstă de 30 de ani care a sosit în România de la Riga VEF.

După derby-ul cu BC CSU Sibiu, câștigat de clujeni cu scorul de 92-64, Ate a acceptat să ofere un interviu pentru baschet.ro, în care a vorbit despre viața lui, despre motivație, mentalitate, obiective, dar și despre familie.

Am împărțit materialul obținut în două părți iar, astăzi, interviul va cuprinde detalii referitoare la viața, cariera și hobby-urile jucătorului lui U-BT Cluj-Napoca.

Pentru început, l-am rugat pe Artis Ate să își construiască un scurt profil în care să apară detaliile pe care le consideră cele mai importante despre sine.

Sunt Artis Ate, din Letonia, nu din Lituania, așa cum am văzut ieri pe un site. M-am născut într-un orășel micuț, cu aproximativ 1200 de locuitori, și apoi ne-am mutat în Riga, capitala Letoniei, unde am locuit cu soția, fiul și cățelul meu. Acum locuim aici, în Cluj.

Despre mine, am terminat universitatea și acum pot fi profesor de educație fizică și antrenor de dans. De asemenea, am făcut școala de muzică și am studiat pianul și tobele. Hobby-ul meu este să petrec timp cu familia mea, iar vara îmi place să pescuiesc. Nu prea am timp pentru asta, însă mă relaxează.

Întotdeauna când avem timp liber și e frumos afară încercăm să explorăm locuri noi, să vedem ce e în jur și de fiecare dată ne dorim să mergem altundeva. Până acum am fost la Cheile Turzii, Muzeul Etnografic, Pădurea Hoia și lacul Tarnița și următorul obiectiv este salina de la Turda. Din păcate, am puține zile libere așa că nu prea avem timp să mergem. Nu știu dacă este un hobby, dar ne place să înțelegem mai multe despre cultura locului în care suntem și să cunoaștem totul despre acea țară.

E foarte frumos, aveți mulți munți și ne plac și oamenii pentru că sunt foarte deschiși, ne ajută, ne dau indicații și sfaturi unde să mergem și mi se pare fain.

Însă, până a ajuns la U-Banca Transilvania, Artis Ate a avut de parcurs un drum lung. Povestea lui începe în orășelul Rucava, ce are o populație de aproximativ 1200 de locuitori. Tatăl lui Artis era un om pasionat de sport și i-a insuflat acest lucru și fiului său. În clasa a patra, Artis a început să practice baschetul și pentru asta părinții săi făceau zilnic un drum de 80 de km (40 dus, 40 întors) până în cel mai apropiat oraș mai mare, Liepaja.

Până la vârsta de 15 ani am locuit într-un orășel mai mic, acolo unde am și făcut școala. La un moment dat, numărul elevilor a scăzut foarte tare așa că m-am mutat în Liepaja să fac liceul. Am început să joc baschet de când eram copil pentru că tatălui meu îi plăceau toate sporturile și mi-a insuflat această pasiune și mie. În clasa a patra, părinții mei au citit un articol în ziar în care copiii născuți în 1989 sau după erau invitați la o probă de baschet. Am fost la primul antrenament, era în cel mai apropiat oraș mai mare, Liepaja, la 40 de kilometri. Antrenorul nu a știut ce vârstă am și după primul antrenament mi-a zis să mă întorc în ziua următoare. Am revenit după o zi și am început antrenamentele alături de niște copii ce aveau aceeași înălțime cu mine, însă erau cu doi ani mai mici. Eu eram foarte scund așa că, în prima lună, m-am antrenat cu ei de cinci ori pe săptămână. Părinții mei mă duceau în fiecare zi cu mașina până în Liepaja o distanță de 40 de kilometri. După ce părinții mei i-au spus antrenorului că nu am aceeași vârstă ca și colegii mei, acesta m-a adus la grupa celor de vârsta mea. Aceștia erau cu un cap mai înalți decât mine așa că a fost dificil pentru mine să mă antrenez cu ei. Eu eram mic și slab dar mă luptăm foarte mult. Voiam să le demonstrez că pot să joc cu ei și că pot fi mai bun decât ei. Până când am împlinit 15 ani am fost mereu unul dintre cei mai scunzi, dar apoi, de la 15 la 16 ani, am crescut în jur de 15 centimetri și am devenit mai înalt decât o parte dintre colegii mei. Prin urmare, am avut mai multă încredere în mine și când m-am întors le-am spus colegilor: „Ce faceți? Acuma voi sunteți cei scunzi”.

Chiar dacă multă vreme a fost cel mai scund din echipă, Artis a compensat prin spiritul de luptă și prin dorința de a demonstra că poate concura cu restul colegilor săi. Perseverența sa a dat roade și la vârsta de 17 ani, pe când era deja în liceu, acesta a fost chemat la echipa de seniori.

După un an, când aveam 17 ani, m-au chemat la echipa mare, la seniori. Când am început să mă antrenez cu ei a fost din nou o provocare pentru că eram foarte slab. Nu puteam să mă lupt cu restul coechipierilor pentru că mă trânteau pe jos. Nu eram așa de puternic, nu eram așa de rapid așa că ei mă împingeau, mă dominau fizic. Singurul lucru pe care puteam să îl fac era să mă ridic de pe jos și să continui să lupt, să nu mă dau bătut. Așa am reușit să le câștig respectul și să acumulez experiență pentru a deveni mai bun în fiecare zi. Obiectivul meu era să ajung la echipa mare și după câțiva ani am reușit asta. După ce am ajuns la Liepaja, următorul meu obiectiv a fost să devin unul dintre cei mai importanți jucători ai echipei. După încă doi ani, am devenit unul din liderii lui Liepaja și am avut un sezon foarte bun.

După noi provocări, Artis Ate a devenit unul dintre cei mai buni baschetbaliști de la Liepaja. Obiectivul său fusese îndeplinit și jucătorul de 25 de ani simțea nevoia unei noi experiențe. Așa a ajuns Ate la Ventspils, una dintre cele mai bune echipe din campionatul leton.

Astfel am ajuns la Ventspils, o formație aflată la alt nivel. În primul sezon am jucat în Eurocup și am avut parte de o nouă experiență dificilă pentru că eram într-un oraș nou, dar am obținut ceva experiență jucând alături de baschetbaliști foarte buni. În sezonul 2014-2015, am luat argint și în Liga Baltică, și în Liga Letonă, iar apoi am obținut din nou locul doi în Letonia și cred că am jucat în FIBA Europe Cup. În al treilea meu sezon, am luat bronzul.

Alături de BK Ventspils, Ate a obținut patru medalii: de două ori argint în Liga Letonă, o dată bronz în Liga Letonă și o dată argint în Liga Baltică. Totuși, el nu era mulțumit deoarece își dorea aurul. Prin urmare, după multe discuții cu familia și cu agentul, Ate a acceptat să se mute în Riga, capitala Letoniei. Evoluțiile sale excelente l-au ajutat nu doar să devină campion (2018), ci și să își îndeplinească un vis – convocarea la echipa națională

Apoi, am plecat la VEF Riga și acolo a fost o nouă experiență dificilă. Mie nu mi-au plăcut niciodată orașele mari, în special capitalele pentru că sunt foarte mulți oameni, foarte multe mașini și trafic. La început am spus că nu mă voi duce, însă am vorbit cu familia mea, cu agentul meu și ei mă susțineau, îmi spuneau că trebuie să încerc, că va fi bine pentru cariera mea și am decis să plec. M-am mutat în Riga și nu a fost așa de rău precum credeam. În primul sezon, am luat argintul, dar atunci jucam și în liga VTB și ne-am calificat în playoff. Am terminat pe locul 6 și trebuia să jucăm cu CSKA Moscova. Am pierdut cu 3-0 dar a fost o experiență excelentă să joc împotriva acelor jucători. Apoi, în al doilea meu an la Riga VEF am câștigat titlul și, cel mai important, mi-am îndeplinit unul dintre obiectivele mele cele mai mari: am fost selectat în naționala țării mele. Până la 29 de ani, nu jucasem niciodată pentru echipa națională și îmi doream foarte mult.

Cu un zâmbet larg pe față, Artis Ate a povestit cum a aflat despre convocare, cum a fost titularizat la primul joc din calificarea pentru Mondiale și ce sentimente avea atunci când purta maioul naționalei.

A fost extraordinar. Nu pot să descriu. Prima oară când am aflat, mi-am citit numele pe internet și m-am gândit că nu e adevărat, că au făcut o greșeală. Dar, apoi, am primit un email de la Federația Letonă și am spus: Ok, hai să o facem și pe asta. M-am dus la primul antrenament și totul era nou pentru mine. Eram foarte entuziasmat, plin de energie și dornic de a da maximul. M-am descurcat chiar bine. Am avut câteva meciuri amicale, primul împotriva Rusiei, pe teren propriu. Am câștigat partida și sala a fost plină, aproape 10.000 de oameni care au făcut o atmosferă superbă. Apoi, am participat la prima partidă de calificare pentru Campionatul Mondial, împotriva Sloveniei. Mă gândeam că eu sunt nou la națională și probabil că nu voi juca prea mult, sau chiar nu voi juca deloc. Dar nu conta pentru mine, important era că mă aflam în lotul național. Înainte de meci, antrenorul a venit la mine și mi-a spus că voi fi titular. Am fost foarte surprins, aveam pielea de găină, însă eram pregătit. Am fost așa de entuziasmat că nu am putut să dorm pentru că eu de-obicei mă culc puțin înainte de meciuri. Acela a fost cel mai bun joc al meu la națională. Am avut 13 puncte, cred, și am câștigat. Din nou, arena a fost plină și toată lumea ne aplauda. Nu poți uita un astfel de moment. Îmi pare rău că nu ne-am calificat la Mondial, am ratat multe aruncări de trei puncte și a fost greu pentru noi, dar, așa cum am spus, a fost o experiență foarte bună din care am învățat și am progresat.

În discuția cu Ate, am observat o constantă: jucătorul leton s-a confruntat cu multe provocări, fiind adesea cel mai scund, cel mai slab, însă întotdeauna mentalitatea a făcut diferența. Baschetbalistul lui U-BT ne-a explicat că încearcă să privească înfrângerile ca pe niște lecții și că spiritul de luptă este cel mai mare avantaj al său.

Eu asta încerc – să îmi stabilesc obiective în fiecare an. Dacă nu faci asta, atunci vei aborda jocurile fără seriozitate. Eu îmi doresc să învăț din fiecare experiență, să nu repet greșelile, ci să devin mai bun după fiecare situație. De fiecare dată, privesc partea pozitivă a lucrurilor și chiar privesc înfrângerile ca pe niște lecții care mă ajută să mă dezvolt.

Încerc să folosesc mentalitatea mea ca pe cel mai mare avantaj al meu. La fiecare meci dau 110%. Dacă nu fac asta, atunci o să mă simt prost pentru că nu am realizat tot ce aș fi putut și de-obicei joc slab. Apoi, mă învinovățesc pentru tot ce s-a întâmplat de-a lungul jocului. Așa că încerc să dau 110% pentru că nu mă ajută doar pe mine, ci și pe coechipierii mei. Dacă ei mă văd că lupt, că mă arunc după minge, că îi ajut, atunci, înainte de următoarea partidă, colegul meu va spune: Ok, el luptă? Atunci o să lupt și eu. Este o reacție în lanț, nu mă face doar pe mine mai bun, ci întreaga echipă va progresa. Acesta este unul dintre obiectivele mele. Sunt la fel și la antrenamente. Nu o să mă antrenez la o intensitate mai mică decât cea arătată pe teren, în confruntările oficiale. Pregătirea te face mai bun, de-aia ne antrenăm așa de mult.

Deja i-am spus soției mele: când îmi voi pierde pasiunea pentru baschet, când nu voi mai avea foamea aceasta interioară pentru joc, atunci mă voi retrage. Momentan, foamea dinăuntrul meu este foarte mare. Sezonul trecut, așa cum am spus, am câștigat campionatul și anul acesta vreau să trăiesc din nou acel sentiment. Vreau să câștig încă un titlu pentru că trăirea este extraordinară.

Felul în care Artis s-a descris pe sine însuși se potrivește cu o informație despre numele său. „Artis” are o origine celtică și înseamnă „urs”. Acest detaliu l-a surprins chiar și pe sportivul din lotul lui Silvășan, care a recunoscut că nu știa semnificația prenumelui pe care îl poartă.

E ceva nou, nu știam asta. Poate îmi explică mentalitatea: lupt ca un urs. Trebuie să caut și eu.

La începutul materialului, scriam despre faptul că impactul pe care Artis îl are pe teren nu este întotdeauna vizibil pe foaia statistică. Este vorba de defensiva excelentă a jucătorului de 1m93 care, în ciuda înălțimii și greutății sale, reușește să își oprească foarte bine adversarii.

Din defensivă îmi iau încrederea și energia. Pentru a-mi opri adversarul, eu încerc să îi citesc limbajul trupului. Dacă observ într-un moment că tremură, că îi e frică de mine, atunci BAM, acela e momentul potrivit pentru a acționa. De-acolo preiau atât încredere, cât și energie. În acel moment, le arăt colegilor mei că e timpul să mergem în atac. De aceea, îmi doresc să fiu agresiv pe teren tot timpul. Acesta este jocul meu, începe din defensivă. Pentru mine, apărarea este cea mai importantă, mereu încerc să dau maximul pentru a-mi opri adversarul. De asemenea, de obicei vreau să îl apăr pe liderul celeilalte echipe. Asta a fost întotdeauna provocarea mea. La final, mă uit pe foaia statistică să văd dacă a marcat mai puține puncte decât media lui. Dacă reușesc asta, atunci e bine, mi-am făcut treaba.

Desigur că am nevoie să și marchez. Încerc să mă fac remarcat la ambele capete ale terenului. Dacă sunt liber încerc să îmi creez ocazii și pentru mine, dar sunt mai mult un jucător de echipă, vreau să creez situații pentru coechipierii mei. Așadar, primul meu obiectiv este apărarea și apoi atacul.

Fiecare jucător își extrage încrederea din anumite acțiuni. Unii intră în meci abia după ce reușesc două, trei coșuri, alții se încarcă printr-un capac sau o intercepție. Cert este că psihicul joacă un rol foarte important în sport și Artis a sintetizat această idee în următoarea propoziție „Cel mai mare inamic al nostru ne este propria minte”.

Eu cred că psihologia e foarte importantă pentru că poți să fii extrem de talentat, dar dacă ești slab din punct de vedere mental, atunci nu îți poți arăta cel mai bun joc. Îți va fi frică și nu vei avea încredere în abilitățile tale, în calitățile pe care le ai. Hai să luăm un exemplu: avem doi jucători, unul care se antrenează și altul care joacă doar prin parcuri. Al doilea vine și îl provoacă pe primul la un duel 1 vs. 1 și vei vedea că va evolua fără presiune și își va face jocul. În schimb, cel ce se antrenează va considera că este mai bun decât celălalt și după ce va vedea modul în care acesta luptă, va începe să se îngrijoreze și să se gândească la posibilitatea de a fi chiar mai slab decât baschetbalistul ce joacă prin parcuri. Astfel, mintea lui devine principalul inamic. Începe să nu mai fie sigur pe el însuși și să se îndoiască de propriile capacități. Prin urmare, va rata aruncări și își va pierde cumpătul și, implicit, felul cum este obișnuit să joace. Asta este o problemă mare. În fiecare moment trebuie să fii tare din punct de vedere mental. Trebuie să știi ceea ce faci, trebuie să gândești corect, să crezi că ești bun datorită faptului că ai repetat anumite mișcări de sute de ori. Într-un meci vor apărea momente precum ultima aruncare și dacă primești mingea trebuie să o arunci fără să te gândești. Dacă începi să gândești, vei rata. Trebuie să îți lași corpul să acționeze pentru că acesta are propria lui memorie și știe ce să facă. Dar dacă începi să faci calcule, îți garantez că vei rata. La fel se întâmplă în cazul aruncărilor libere, este un aspect ce ține de psihic. Mintea trebuie să îți fie clară și să îți faci aruncarea. Zic din proprie experiență, am avut aceeași problemă. Acum mă duc la linia de libere, încerc să nu mă gândesc la nimic, ci doar să arunc. Așa cum am spus, cel mai mare inamic al nostru ne este propria minte. Toată lumea ratează, nu trebuie să te apuci de cap și să te învinovățești. Nu e prima oară când ai ratat și nici ultima oară. Așa că dacă ratezi, întoarce-te în apărare și fă-ți treaba.

Din păcate, în România, domeniul psihologiei sportive este foarte puțin dezvoltat. În alte țări, ca o alternativă a psihologilor, au apărut capelanii sportivii, care joacă rolul de mentori pentru baschetbaliști, fotbaliști, atleți, etc. Artis a beneficiat de un capelan pe vremea când evolua pentru Ventspils și ne-a explicat mai exact cum procedează acesta.

Noi am avut capelani sportivi în Ventspils atunci când am jucat acolo. El venea o dată sau de două ori pe săptămână și vorbea cu noi, atât ca grup, iar, dacă voiai, puteai să mergi la întâlniri individuale. E ca și cum ai vorbi cu un prieten care știe cum să te ajute. La început, discutam lucruri generale, legate de cum ne-a trecut săptămâna, și treptat ajungeam la aspecte mai profunde. Dacă vedea că aveam anumite probleme, îmi spunea să ne întâlnim în ziua următoare să vadă cum mă simt și să discutăm despre orice. Eu cred că ajută, însă nu poți merge acolo sperând că dacă vei vorbi o dată cu el, atunci problemele tale se vor rezolva. Trebuie să lucrezi și pe cont propriu. Orice faci începe de la tine. Trebuie să muncești cu tine însuți. Ăsta este un aspect aplicabil în orice domeniu. E ca și cum ai antrena niște copii și le arăți diferite acțiuni de joc, cum să dribleze, cum să arunce, dar ei sunt nevoiți să facă munca, tu doar îi îndrumi. Majoritatea lucrurilor trebuie să le facem pe cont propriu. Dacă muncesc din greu, rezultatele vor veni după un timp. Nu te poți aștepta ca după o zi sau o săptămână să apară rezultate. Trebuie să muncești în fiecare zi pentru a-ți atinge obiectivele.

Artis a muncit din greu și a ajuns campion al Letoniei și jucător în echipa națională a țării sale. Însă, pentru el, familia este cea mai importantă și viața lui s-a schimbat mult de când este căsătorit. În prezent, Artis și Beate, soția lui, au un băiat și un cățel, pe care îl consideră tot ca fiind „copilul lui”.

Bineînțeles, viața este diferită. Nu mai e ca atunci când eram singur și trebuia să mă gândesc doar la mine. Acum, cum am familie, sunt nevoit să mă gândesc la ei, să am grijă de ei și să fiu prezent. Programul este foarte dificil, sunt des plecat și, evident, îmi e dor de ei. Dar, faptul că am o familie mă ajută foarte mult. Când vii acasă după un meci, uiți de orice. Ești acasă cu familia și te bucuri de ei, parcă te distanțezi de orice altceva. E ceva diferit. E locul meu sigur unde îmi place să fiu. Atunci când îl văd pe fiul meu zâmbind și pe soția mea că e fericită, înseamnă totul pentru mine. Sunt relaxat și mă bucur de viață. Familia e cea mai importantă pentru mine.

În cea de-a doua parte a interviului, Artis a vorbit mai mult despre obiectivele sale actuale și despre cum se simte în România, la U-BT Cluj-Napoca. Acesta mai poate să joace încă mulți ani, însă am fost curios de planurile pe care le are pentru momentul în care va decide să se retragă din baschet.

Nu știu. Mă gândesc și nu mă gândesc. Ar fi bine să știu de pe-acuma ce voi face dar orice se poate schimba așa că mai bine nu mă gândesc exact la ce voi face după ce îmi voi termina cariera. Voi vedea. Deocamdată trăiesc în prezent și nu îmi doresc să fug în viitor. În mintea mea, am câteva idei. Am o educație, pot fi antrenor de baschet, însă vom vedea. Așadar, nu voi răspunde la această întrebare pentru că mai este timp.

La final, Artis ne-a spus cele mai importante aspecte pe care le-a învățat datorită sportului.

O etică a muncii și managementul timpului.

În cursul acestei săptămâni, vom publica și a doua parte a interviului care va cuprinde detalii legate de Dusko Vujosevic, de experiența lui Artis într-o țară nouă, de relația cu Kristaps Porzingis, dar și un scurt quiz.

*foto: Manases Sandor/u-bt.ro, fiba.basketball, championsleague.basketball

Cele mai citite
Cele mai Comentate
Ultimele comentarii