Finala unui campionat aduce întotdeauna emoții, speranțe, meciuri aprig disputate, mulțimi în delir; iar la final extaz, respectiv dezamăgire, sărbătoare, respectiv resemnare. În ultimul deceniu, cele mai multe finale au adus și resentimente, conflicte (mai mult sau mai puțin deschise), înjurături, sau alte aspecte neplăcute asupra cărora nu doresc să insist. În 2016 însă am văzut o frumusețe de finală.

 De când urmăresc fenomenul baschetbalistic din România, în acest an am avut pentru prima dată impresia că finala, poate chiar întegul campionat, s-a jucat pe bune.

Nu doresc să reaprind vechea discuție interminabilă, dar trebuie să precizez la ce mă refer când spun „pe bune”. În acest sezon, nu se știa din start cine va juca finala. Iar întregul sezon regulat, mai nou în două faze, și întregul playoff, nu s-au jucat cu unicul scop pentru de a determina echipa care va pierde finala în fața Asesoftului. Da, știu, 2011. A fost o excepție, nici eu nu mi-o explic, dar șansele ca Morris să marcheze acel coș au fost minime, iar în retrospectivă victoria clujeană mi se pare o bubă, o scăpare a dominației ploieștene, asemenea unui glitch într-un software. Desigur, acest aspect nu diminuează cu nimic performanța de atunci a clujenilor. Chiar din contră.

Dar să revenim în 2016. Mai precis, la finala care tocmai s-a încheiat.

Am văzut o confruntare între două echipe frumoase. Cu public frumos. Cu jucători inimoși. Două echipe, putem să spunem, înfrățite. Ele s-au calificat în prima ligă a baschetului în același an. Două echipe care au bifat, în anii precendenți, experiența de a fi formația care pierde finala în fața Asesoftului. Două echipe care știu că adversarul din teren nu este dușman. Că victoria este un câștig, dar înfrângerea nu este neapărat o pierdere. Că susținătorul adversarului nu este inamic, ci poate fi chiar prieten. Și că oricare dintre cele două echipe ar fi putut câștiga. Practic, a câștigat echipa care a greșit mai puțin. Așa cum e și normal.

Cum s-au văzut aceste lucruri în practică?

• Atmosfera meciurilor:

Finala a început într-o superbă sală roșie. Neîncăpătoare. A continuat într-o superbă sală alb-albastră. Neîncăpătoare. S-a terminat în sala roșie. În ambele săli, pe lângă culoarea dominantă/culorile dominante, au fost prezente și „pete” de culoarea/culorile echipei oaspete. La Tîrgu Mureș, am văzut și o „pată” verde: suporterii echipei de baschet feminin de la Sfântu Gheorghe s-au deplasat să susțină echipa mureșeană. Au scandat, au cântat alături de mureșeni. Am văzut tricolor românesc, am văzut steagul muntenegrean, am văzut steagurile Leilor Roșii, create special pentru această finală, am văzut uriașul steag alb-albastru mureșean, am văzut steagul secuiesc. Peste două mii de oameni în sală, încă câteva sute în fața ecranelor amplasate în oraș. De o varietate de vârste, sex, etnie, religie, rasă, orientare politică sau sexuală. Nimeni nu a avut niciun conflict cu nimeni. Inevitabil, au existat voci care au încercat să dezbine, să provoace, să amenințe, sau să facă campanie electorală (dacă tot s-a nimerit finala în plin sezon electoral). Dar susținătorii frumoși ale echipelor frumoase nu le-au permis să se impună.

Dacă au existat conflicte, acelea au fost între club și propriii suporteri, în ambele tabere, din cauza problemei accesului în sală. Din păcate, ambele echipe joacă în săli cu o capacitate nu mai mare de aproximativ 2000 de locuri. Cluburile nu pot crea, prin magie, câteva mii de locuri în plus. Se poate discuta la nesfârșit cum ar fi fost mai bine, dar acest conflict nu a fost decât un simptom al faptului că echipele au beneficiat de susținere maximă, iar finala a creat un interes maxim. (Nu îmi amintesc să fi auzit, în anii precedenți, de probleme asemănătoare la Ploiești. Dar nici sălile de la Oradea sau Tîrgu Mureș n-au atras atât de mulți spectatori atunci când jucau finala împotriva Asesoftului.)

• Echipa care a greșit mai puțin a câștigat.

Au existat voci revoltate împotriva arbitrajului, ba într-o direcție, ba într-alta, așa cum există, inevitabil, întotdeauna. Au existat, cu siguranță, și greșeli. Dar tind să cred că ele au fost „scăpări” și nu manifestări ale vreunei intenții de a influența deznodământul finalei. Câștigătorul s-a decis în teren. La Marius Ciulin, am observat chiar momente în care i se citea pe față că arbitrează cu plăcere, relaxat, așa cum trebuie să o facă un arbitru internațional, că nu este sub o presiune mai mare decât ar justifica o finală „pe bune” (deși nici presiunea „normală” nu este de neglijat, iar la un arbitru cu mai puțină experiență s-a văzut stresul).

• Aspectele mărunte

Mandache și copilul lui, bannerul cu Dado la Tîrgu Mureș,

• Sărbătoarea

Personal, fiind din Mureș, pe mine m-ar fi bucurat dacă balanța echilibrată a finalei s-ar fi înclinat în favoarea tigrilor la meciul decisiv. Dar mă bucur pentru orădeni, și îi felicit, pentru că victoria lor a fost meritată, publicul lor este la fel de frumos ca al nostru, titlul este rodul muncii lor de ani și ani. Semnificația unui titlu național este indiscutabilă. Dar oricare dintre cele două echipe l-ar fi cucerit, concluzia mea ar fi fost aceeași, pe care au scris-o și alții înaintea mea, și pe care cred că mulți au remarcat-o:

în 2016 a câștigat baschetul!