Totul a început în octombrie 2005. Undeva in eter, intre Edison, Statele Unite și Bratislava, Slovacia. De la o discutie pe un forum, un mail și o discuție telefonică în urma căreia nu m-am gândit niciodată că poate fi începutul unei frumoase prietenii. Nu avea la acel moment nimic din atmosfera celebrei replici din Casablanca.

O idee a dat naștere acestei frumoase prietenii, o idee care, asemeni celei aparținând lui Constatin Mircea, ințiatorul basket.ro, a schimbat ceva în reprezentarea online a baschetului românesc.

A fost o idee a unui român plecat cu familia și cu chitara în spate, mai întâi în Africa de Sud, într-o vreme în care Apartheidul abia încetase și apoi în Statele Unite.

Un om care între două rânduri de html și o lecție de chitară rumega baschetul, un sport cu care avusese prea puține în comun, dar pe care îl trăia cu inima cum poate mulți cei care se aflau pe parchet nu o făceau.

Am aprofundat alături de el tainele unei lumi virtuale pe care o priveam înainte doar din postura de simplu utilizator dar și multe dintre tainele unei lumi reale, dezvăluite de experiența de viață pe care numai un om trecut prin multe ți-o poate da.

M-a îndemnat mereu să-l abordez cu colegialitate, în ciuda diferenței de vârstă (se ataca mereu când aduceam vorba despre asta) dar undeva în sinea mea, l-am privit mereu cu respectul pe care îl ai față de un părinte.

Intre timp numarul e-mailurilor a sarit de 2000. Pe cel al minutelor de convorbire sau al orelor în șir petrecute în fața messengerului nu l-a mai contabilizat nimeni.

Poate părea incredibil, dar ne-am întâlnit face-to-face o singură dată, în București, în 2011. La masă se mai aflau un cunoscut comentator de televiziune, un cunoscut actor, un senior al baschetului românesc și unul dintre redactorii totalbaschet.ro. O distribuție atipică, dar o seară de neuitat.

Ar fi trebuit să ne mai vedem odată în 2010, dar vremea potrivnică și haosul creat pe liniile aeriene interne din Statele Unite ne-au împiedicat.

Cu toate acestea, mă simt mai apropiat de el decât de mulți dintre oamenii cu care mă văd zi de zi în România.

Pentru cei care îl cunosc, explicația este la îndemână. Pentru cei care nu, vă spun doar atât: are o inimă uriașă.

Acum, în 2012, tocmai această inimă este cea care îi dă bătăi de cap. Nu e primul hop în viață pe care îl trece și sunt sigur că va depăși acest moment așa cum a făcut-o de fiecare dată. Cu zâmbetul pe buze și cu încredere.

Acesta este și rolul acestui text, căruia poate nu îi găsiți rostul printre știrile de zi cu zi din baschetul nostru sau cel de pretutindeni. Să îi dea încredere.

Mulțumesc Daniel și îți țin pumnii!