Un lucru e cert înainte de a scrie orice articol sau de a pregăti un interviu cu oamenii de sport. Sunt temperamentali! Probabil defect profesional. Iar dacă mai sunt şi din Balcani, trebuie să îţi pregăteşti bine terenul ca jurnalist. În plus, puţin condimentat cu sânge de sârb şi îţi încorzi bine degetele pe pix. Dar există şi acei oameni care se manifestă ca un vulcan în jurul terenului, iar apoi au liniştea şi calmul unui nordic. Nu degeaba scandianvii trăiesc mult! Aşa este şi Goran Damnjanovic, până recent preparator fizic al echipei BC Timişoara.

"Stai puţin. Eu vorbesc puţin româneşte, puţin engleză şi puţin sârbeşte. Aşa sunt eu!" şi râde cu poftă. "Înţeleg perfect româneşte. Dacă nu e la viteză! Atunci mă pierd când încerc să răspund. Eu trebuie să spun ceea ce simt". Sub aceste aspecte a stat de vorbă cu noi fostul colaborator al lui Dragan Petricevic.

Chiar dacă a fost dat afară acum trei zile, chiar dacă e sârb şi e exploziv când stă pe bancă, nu e supărat pe ceea ce i s-a întâmplat pentru că spune el "asta e viaţa, mergem înainte". Vrea doar să transmită un mesaj celor pe care îi cunoaşte, celor cu care a lucrat şi oamenilor din Timişoara, unde se simte "acasă". "Important e să rămânem pozitivi. Cu atitudinea asta şi mereu cu zâmbetul pe buze le treci pe toate. În viaţa e bine să ţi minte doar lucrurile pozitive. Pe cele rele trebuie să le uiţi imediat. Eu de vineri nu m-am mai gândit că am fost dat afară. Important e ce am lăsat în urmă. Normal că mă doare, dar nu port ură nimănui."

Goran Damnjanovic a sosit la BCM Elba, pe vremea aceea, în urmă cu 3 ani. De atunci s-a ocupat de pregătirea fizică a baschetbaliştilor timişoreni. "Hei, we are gladiatori moderni", aşa rezumă Goran meseria sa. Înainte să ajungă la Timişoara a lucrat 16 ani la Belgrad. "Eu sunt din Kraguevac şi am stat doar temporar cu munca în Belgrad. E ca aici, cu oltenii, moldovenii, ardelenii şi bănăţenii versus cei din capitală. Aşa că mi-a fost uşor să mă adaptez la Timişoara". Spune că nu a avut nevoie de vreun contract sau acte pentru a semna cu Timişoara. L-a convins în 2 secunde preşedintele Valentin Moldovan când s-au văzut prima oară. "Mi-a spus: << noi românii avem doi prieteni foarte buni: Marea Neagră şi poporul sârb >>. Pentru mine asta a însemnat mai mult decât orice".

Devine apoi uşor sentimental pentru că singur conduce discuţia spre decizia de joi. "Demiterea mea e o chestiune internă a clubului. Sunt un antrenor profesionist şi sunt pregătit pentru o astfel de decizie şi o accept. Se poate întâmpla oricând. Normal că nu îmi convine, dar nu vreau să mă răzbun. Fac parte din acest club şi nu aş putea să fac rău sau să spun ceva de rău despre Timişoara niciodată. Acest club face parte din familia mea".

Mai trage apoi o dată cu poftă dintr-o ţigară şi continuă discuţia. "În aceşti trei ani, eu am locuit aici, am trăit aici şi am convieţuit cu oamenii din Timişoara. Am lucrat cu oameni obişnuiţi. Am simţit această societate ca pe una din care fac parte, a mea. Cel mai mult m-a impresionat şi m-a bucurat suportul oamenilor simpli. Asta înseamnă foarte, foarte mult pentru mine. Am fost bucuros să împart totul cu ei, cu suporterii, cu doamna de la poartă de la sală, cu gazda mea, cu toţi oamenii obişnuiţi. Iubesc acest oraş şi ştiu că oamenii ne iubesc pe noi".

Apoi, accelerează puţin tonul vorbirii. Îşi aduce aminte că preşedintele federaţiei a făcut o afirmaţie dură la adresa antrenorilor străini, pe care i-a numit mercenari. "Uite care e problema. Eu nu mă simt mercenar! Nu am venit să iau bani şi să plec! Eu am stat aici 3 ani la acest club, am trecut prin multe, am stat şi când au fost probleme cu banii când nu eram plătiţi şi câteva luni. Am dat totul pentru acest club, pentru că şti ceva? Până la urmă, acest oraş m-a acceptat, face parte din viaţa mea şi pentru mine nu au contat banii. Aşa că mă insultă când se vorbeşte de noi ca nişte mercenari. Păi uite, de exemplu când se cântă imnul, înainte de meciuri, nu există o motivaţie mai mare ca atunci când îl auzi, când vrei să dai totul pentru steagul ală şi pentru culorile acelea. Şi ţine cont că eu sunt sârb şi nu uit de ţara mea. Dar nu îmi place să fiu numit mercenar"

Ca să mai domolim puţin firul poveştii, vorbim puţin de campionat. Echipa la care până acum trei zile era angajat trage din greu să prindă un loc de play-off. Mă linişteşte repede şi îmi aduce aminte că trebuie să gândim pozitiv. "Nu e totul pierdut. Noi putem să ne revenim şi nimeni nu o să ne mai oprească. Uite, vezi! NOI, încă mai spun aşa". Câteva secunde de pauză apoi reluăm discuţia. Vorbim de prietenia dintre sârbi şi români, sau invers. Efectul e acelaşi. "Noi sârbii şi voi românii suntem la fel! Suntem balcanici şi ne înţelegem de minune. Eu am convieţuit aici în Timişoara. Am fost tratat bine şi toţi mă plac aici. M-am implicat în viaţa de aici pentru că aşa e normal. Sunt recunoscător pentru tot ceea ce au făcut românii de aici cu moştenirile sârbilor. Asta vreau şi pentru români în Serbia". 

Ca la un joc de şotron, sări apoi de la una la alta. De fapt, revenim la subiectul pentru care ne-a adus faţă în faţă. Subiectul demiterii. "Uite, a fost şi un lucru care mi-a plăcut. Asta poţi să scri. Am vorbit a doua zi cu Leo di Maio (nr. membru în consiliul de administraţie) şi a fost un adevărat gentleman. Mi-a zis că e dezamăgit că s-a ajuns în situaţia asta. Mi-a spus că pot să mai stau o săptămână-două aici până când voi decide unde voi merge. Oricum, deocamdată nu am niciun plan. Voi merge la Belgrad să îmi mai iau câteva lucruri".

Chiar dacă nu aveam voie să lăsăm fruntea jos, a existat şi un moment pe parcursul discuţiei în care ochii parcă devin mai goi, privirea se fixează într-un punct fix şi apoi se aude cuvântul "regret". "Sunt mândru de ce am realizat aici la Timişoara. Am scos mai mult decât se putea cu aceşti băieţi. Am jucat finale, am luat trofee cu ei. Dar am un mare regret. Singurul regret al meu. Îmi doream foarte tare să fiu preparatorul fizic al echipei naţionale a României. E cel mai mare regret al meu legat de această ţară!".

Fără să ne dăm seama suntem de aproape o oră faţă în faţă încercând să desluşim ceea ce sportul a încurcat. "Vezi tu, ăsta e sportul. Pe teren, în afara lui. Se mai întâmplă şi lucruri din acestea. Nu iasă totul bine mereu".

Îl întreb apoi dacă la vară e dispus să revină. Şi dacă Leii din Banat se descurcă fără el până la finalul campionatului. Evident, îl întreb şi cât mai stă pe lângă echipă. Apoi, urmează un nou răspuns pozitiv, aşa cum a vrut să fie mesajul său. "Dacă sunt de acord, eu o să ajut echipa asta oricând. Chiar dacă fizic nu voi fi aici, îi voi ajuta pe băieţi mereu, chiar şi de la distanţă. Ei sunt ca şi familia mea, clubul ăsta face parte din mine şi din viaţa mea. Nu am ajutat echipa niciodată pentru bani. Mai important a fost clubul şi oraşul. Timişoara m-a acceptat şi plec mândru de ceea ce am realizat aici. Mulţumesc Timişoarei pentru tot! Cred că asta ar fi bună de titlu".

Ne strângem mâna. Peste câteva ore Leii din Banat au meci cu CSM Bucureşti. Goran Damnjanovic e cu soţia lui în tribună. A fost "Leu", acum e un doar un om cu lacrimi în ochi la finalul unui meci în care "echipa sa" a învins şi trăieşte în lupta acerbă pentru un loc de play-off.

*În galeria foto puteți găsi CV-ul lui Goran Damnjanovic.